joi, 24 februarie 2011

Tratatul "Despre prietenie" al Sfântului Ioan Gura de Aur


(Migne,P. G. 62,403-406)

Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.
Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte][1], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [in rugaciune] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia][2]. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.
Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun[3]. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură[4]. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.
Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el][5]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina[6] să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis][7] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.
Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis][8] fără nici o bănuială [şi împovărare][9]. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca][10]. Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne  mâhnim[11]. Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.
Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!
Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
Mulţi dintre cei care văd soarele sunt în întuneric[12], pe când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au necaz[13]. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă. Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.
Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.
Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine[14]. Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva], „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei[15]. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră fie încă păgâni?[16]. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte[17]. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis][18]. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic[19]. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt [binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare[20]. Când nu există prietenie [iubire] [filia], batjocorim binefacerile [primite], [iar cele pe care le facem], chiar când sunt mici, le socotim mari şi ne lăudăm cu ele. Însă când există dragoste [prietenie], [filia] ascundem binefacerile şi vrem ca şi cele mari să se arate mici ca să nu părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.
Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se află în cer[21]. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul [singur] să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe, aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea[22].
De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească? De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă?[23] Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea[24].
Iar acestea se întâmplă aici [pe lumea asta]. Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne iubim unii pe alţii. „Iubeşte”, zice [Dumnezeu], „şi ia şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru acest lucru [pentru şansa unei prietenii adevărate]. „Roagă-te”, zice [Dumnezeu], „şi primeşte şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia şi plată”, ne zice. „Posteşte, şi ia şi plată! Fii virtuos, şi ia şi plată”, deşi tu eşti dator cu plată. Dar după cum părinţii, când îi fac pe copii să fie virtuoşi, atunci le dau şi plată – căci ei se simt datori [faţă de copii], căci aceştia le fac bucurie [cu vieţuirea lor virtuoasă] -, aşa şi Dumnezeu zice: „Ia plată, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci [făcând aşa], tu veseleşti pe Tatăl şi îţi sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut”.
Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L înveselim[25], ca să avem parte de împărăţia cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin.


[1] Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prin el şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe fără el.
[2] Iată şi efectul adevăratei pomeniri [anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se face treptat una.
[3] Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avem experienţa realităţii lor, altfel le judecau din închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe care le avem.
[4] Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.
[5] De remarcat că nu făptura neînsufleţită este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită pentru om. De aceea relaţiile care au la bază felurite contexte sau circumstanţe, iar nu persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea dragostei de care amintea Mântuitorul.
[6] Literal: floarea, înţelesul este „îşi lasă rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este decât reflectarea luminozităţii sale în jur.
[7] Charis pentru vechii greci era farmecul, şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea Adam la început strălumina şi creaţia din jur. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte în cei care au o asemenea relaţie de prietenie. Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit temporar prezenţa prietenilor.
[8] Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice favoare este un har. De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului. Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit. Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie adevărată nu există delimitare clară între cine dă şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt. Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşi Duhului Sfânt.
[9] Faptul că simţim că deranjăm pe cineva prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).
[10] Dragostea ne face să înţelegem că nu noi facem lor o favoare împlinindu-le porunca, ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu când nu Îi cerem.
[11] Literal: „nu ştim ce să facem”.
[12] Întunericul minţii.
[13] Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea, şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem, ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)
[14] Asta înseamnă că rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui,  darul lui esle şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru arată că acea celulă face parte din organism. Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul.
[15] Viaţa duhovnicească nu se discută, se trăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod academic, ci doar prin experienţa proprie. Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă teologică academică. Imperativul însă se referă la prima componentă.
[16] Ereziile şi păgânismul nu sunt decât produsul pierderii harului şi faptului că nu-l simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează despre el, discută despre el, pe când cel cu adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului, nu doar de formă – şi care este mădular viu al Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura, oricare ar fi ea, decât din Biserică.
[17] O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne în har (deţine har), dacă este condus şi i se porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri. Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate avea. La fel şi lumea poate imita cele ale Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.
[18] Pentru un astfel de prieten, bucuria lui este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poare revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut Domnul Hristos pentru noi.
[19] Este o mare taină acest lucru. Cum să facem ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul – desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat.
[20] De vreme ce Avraam a fost în stare să-şi dea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde de la noi faptul că Avraam a avut puterea să facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui.
[21] Adevărata prietenie nu se găseşte decât între sfinţi.
[22] Ca să experimentăm o astfel de prietenie şi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie.
[23] Cei neexperimentaţi în viaţa duhovnicească cred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte termen de comparaţie – indiferent că e bun sau rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: plăcerea duhovnicească nu are echivalent lumea creată.
[24] Literal: „decât ceea ce trebuie.”
[25] Împărăţia Cerului nu este decât relaţia directă cu Sfanta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Este împreună-veselie, provocată de dragostea de a fi cu cei iubiţi.

duminică, 20 februarie 2011

Predică la Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11 - 31)


În Sfânta Scriptură nu este un alt lucru care să se pomenească mai des ca mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Acest lucru ni-l dovedeşte aproape fiecare pagina a Bibliei.
      O podoabă de preţ a comorii Evanghelice şi o lumină a parabolelor este parabola „Fiului risipitor”.
      Parabola începe cu următoarele cuvinte: „Un om avea doi fii”. Dar cine să fie acel om pe care ni-l va prezenta Hristos - oare nu Tatăl tuturor, precum şi Duhul Sfânt spune prin gura proorocului Maleahi: „Oare nu eşti Tatăl al nostru al tuturor? Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat pe noi?”.
      Tot în incipitul parabolei aflăm că fiul cel mic cere ceea ce i se cuvine, nu cu vorbe dulci, frumoase ca să mişte inima tatălui, ci parcă cu japca zicând: „Tată, dă-mi parea care mi se cuvine!”.
      De admirat şi de urmat, atât pentru părinţi, cât şi pentru orice creştin care este supus unor grele decizii şi judecăţi, este bunătatea tatălui. El nu se mânie auzind cuvintele îndrăzneţe ale fiului celui mic, ci îi face voia, căci ne spune Mântuitorul că „le-a împarţit lor averea”. Acest lucru tatăl nu îl face din slăbiciune, ci dintr-o nemărginită dragoste. El a vrut să arate fiului că nu este un tiran care îi limitează viaţa privându-l de libertate.
      Aşa se întâmplă şi cu noi, fii rătăciţi, care cerem de la Tatăl nostru lucruri materiale şi după ce ni s-au dat spunem că ni se cuveneau, uitând să dăm mulţumire şi slavă, ci adunăm toate bunătăţile pe care ni le dă şi plecăm pe furiş de la casa părintească - care este biserica -, într-o tară îndepărtată - care este lumea păcatelor.
      Şi ce face fiul rătăcitor după ce pleacă în ţara îndepărtată? Ne spune Mântuitorul că îşi „risipeşte acolo averea lui trăind în desfrânare”.
      Aşa şi noi risipim darurile şi talentul dat de Dumnezeu, făcându-l nelucrător spre mântuire. Mai ales facem aceasta, ca şi tânarul din parabolă, prin desfrânare! Căci în ce casă tinerii nu au căzut în acest grav păcat şi în ce familie nu au existat certuri şi divorţuri datorită acestuia? Puţine mai sunt familiile în care talentul şi harul se înmulţesc! Şi prin aceasta şi noi întristăm, ca şi risipitorul, pe bunul nostru Parinte care ne mai prelungeşte viaţa, nu pentru meritele noastre, ci pentru că El aşteaptă întoarecerea nostra căci doreşte „nu moarea păcătoşilor ci să se întoarcă şi să fie vii”.
      Dar, „după ce şi-a risipit averea toată în acea tară a venit foamete mare, şi el a început să ducă lipsă” şi pentru a putea trai s-a dus la un locuitor al acelei tări să-i îngrijască porcii.
      Acest lucru se întâmplă şi cu noi, căci dupa ce ne despărţim de bunul Părinte şi pierdem talentul daruit de Acesta ne ducem să-i slujim diavolului, îngrijindu-i porcii lui care sunt păcatele. Noi cautăm să umplem golurile lăsate de lipsa lui Dumnezeu uitând că păcatul nu satură ci, din contră, lasă un gol şi mai mare. Mai cu seamă păcatul desfrânării, căci este ca roşcovele, care mai întâi are un gust dulce şi aromat, dar mai apoi lasă un gust amar.
      Mai târziu, după mult timp „venindu-ne în sine” precum fiul rătăcitor, ne punem înainte trecutul, prezentul şi viitorul şi văzând trecutul plin de bunătăţi din casa Parintelui Ceresc ne apare căinţa şi dorinţa de întoarcere în acearta. Atunci, într-un târziu majoritatea realizăm că am zăcut precum porcii în tina păcatelor şi cădem cu umilinţa şi strigăm: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea ta”. Această întoarcere trebuie făcută prin mărturisire curată şi prin încercare de a nu mai săvârşi păcatul, dar aceste lucruri trebuie făcute în vremea recunoaşterii neputinţei şi patimilor noastre, iar nu pe mâinele viitorului, căci prezentul este al lui Dumnezeu şi viitorul al diavolului. Deci azi iubite creştin trebuie să cazi în faţa Tatălui Ceresc, să-ţi mărturiseşti nevrednicia şi să te întorci din rătăcire, precum face fiul risipitor, care, realizând greşalele facute imediat se scoală şi se duce la tatăl sau.
      Parabola, în continuare, ne istoriseşte că „pe când era el încă departe, l-a văzut tatăl său şi s-a milostivit”. De aici se poate observa un al doilea mare atribut al Părintelui Ceresc – milostivirea. Dar această milostivire este valabilă doar pentru cei ce se pocăiesc cu toată smerenia şi sinceritatea. Mult mai mişcător este faptul că după zărirea fiului tatăl „a căzut pe gurmazul său şi l-a sărutat”, dând uitării greşalele fiului şi autoritatea părintească. Aici se vede marea dragoste ce o poartă Domnul pentru cei întorşi din rătăcire, şi nu numai.
      După ce fiul îşi cere iertare tatălui, tatăl porunceşte să i se aduca „haina cea mai buna”, aceasta făcând-o ca să-i arate că el rămâne domn al casei lui, iar nu un argat, dar fiul se sfia de atâta cinste.
Astfel se întâmplă şi cu păcătoşii pocăiţi care se sfiesc şi se ruşinează văzând la câtă cinte îi ridică Dumnezeu.
Tatăl mai porunceste „să-i puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioare”, simbol al oamenilor liberi, căci el fusese rob al păcatului şi se eliberase prin pocăinţă. Tatăl le mai zice slugilor să „taie vielul cel îngrăşat” ca să facă o petrecere mare asemanatoare cu o nuntă şi care împreună cu inelui – simbol tot al nunţii – arată că fiul nu se va despărţi de tatăl în veci.
Dumnezeu astfel vrea să se întâmple cu toţ păcătoşii care se pocăiesc precum se observă din acestea: „Suflete scump, cât a trebuit să alerg după tine ca să te bag în turma Mea. De acum fii înţelept şi recunoscător către Binefăcătorul tău şi intră cu nadejde în sfânta ascultare, ca să nu te mai rătăceşti niciodată, şi în ziua fericită când vrei fi dezlegat de trup, să-ţi dau cununa vieţii”.
Aflând de cele ce se petrec în casa tatălui său, fiul cel mare se mânie atât de rău încât nici la banchet nu vrea să intre, şi întru a lui mânie aduce reproş tatălui şi îl judecă aspru pentru marea bunătate şi milostivire argumentînd că lui nu i s-a acordat cinstea cuvenită, deşi i-a slujit cu credinţa şi a lucrat pentru acesta. Acest fiu mai mare este oglinda fariseismului şi a răutăţii.
Din păcate acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre, căci pe cât de mare se face bucurie în cer pentru păcătoşii întorşi pe atât de mare ură se stârneşte către aceştia din partea semenilor săi. Cu toţii zilnic auzim replici de genul: „Uite şi păcătoasa aceasta a venit la biserică să se roage! Dar ce crede că va lua iertare pacatelor ei acum?”. Sunt replici care dor, dar este un adevar. Noi nu trebuie să judecăm şi nici să uităm că „la Dumnezeu nu e nimic cu neputinţă”.
La nebunia şi egoismul fiului celui mare tatăl raspunde: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale”, adică îi arată că deşi l-a primit pe fratele său nu s-a înstrăinat de el.
Această nebunie îi cuprinde şi pe cei fals credincioşi văzând că păcătoşii pocăiţi se întorc la biserică şi sunt primiţi, deoarece în a lor nechibzuinţă ei uită că harul şi dragostea dumnezeiască sunt nemărginite şi în al lor egoism cred că vor fi împuţinate bunătăţile trimise lor.
Tatăl continuă: „trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, că acest frate al tău mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Prin aceste cuvinte, tatăl a dat fiului celui amar şi otrăvit de pizmă şi egoism prilejul să înţeleagă destul de limpede că bucuria din casă este prisosul unei inmi pline de dragoste.
În încheiere, ce-aş mai putea spune, din moment ce pilda aceasta ne spune totul despre dragostea lui Dumnezeu către noi, despre importanţa căinţei şi a mărturişirii? Un singur lucru aş mai putea adăuga, acela că trebuie să credem că Dumnezeu ne va primi deşi am rătăcit şi că ne va împlini cererile cele ajutătoare spre mântuire, şi haideţi cu toţii fraţi creştini, chiar astăzi să cădem în faţa slavei lui Dunezeu şi să cerem ajutor strigând precum tatăl lunatecului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Eroarea omenirii

Dumnezeu a creat lumea din nimic
Stai … acum am o amintire …
nu era nimic era iubire!
Şi i-a dat viață făcându-o bună,
şi în a șasea zi din acea săptămână
Mă plăsmui pe mine … nimicul … din țărână ...
Îmi amintesc cum îmi spunea bunicul această povestire
 şi era armonie acolo în Eden.
Nu exista-ntristare şi era ascultare
acolo …  până când
printr-un gând
Eva căzu adânc
în dorul nemuririi şi-al dumnezeirii.
Ea se simțea stăpână şi-l lua pe Adam de mana şi-l trase lângă ea …
Sub acel pom cel care cunoașterea îți da!
Şi se-nfruptară ambii, dar vai! Ce tragedie!
Nu e cum trebuia să fie, nu erau dumnezei!
Ei acum erau … goi, nerușinați şi singuri …
şi s-au ascuns de teama. De teama morții aprigi.
Şi-au început războiul, războiul între ei
aruncând cu piatra, minciuna şi cu scuza Adam în fata Evei
Iar Eva speriata îl acuza pe șarpe!
Atuncea Dumnezeu se manie cumplit
şi-i scoase spre-ndreptare din Edenul dorit!
Dar le făgădui că va veni în lume
Mântuitor care sa-i slobozească iar.
Ca să nu-şi piardă visul în noaptea … fără urme,
ci să nădăjduiască în proorocia Sa.

Prietenie


Spunea un filosof
“eu si tu ne întâlnim…
tu mai aduci pe altul şi acum suntem trei…
şi încetul cu încetul se formează gașca noastră”
daca ne-am gândi ca ceea ce se formează este o floare
atunci
ar fi o floare minunată parfumată şi
poate … chiar bogată.
Dar oare ar fi parfumata daca încrederea e luata?
Prietenie…
Cunoști lume noua si investi ceva de la ea.
Uite colea:
aici noi ne-am cunoscut si o floare-a răsărit!
Una minunata!
Sigur nu va fi uitata … intr-un colt de amintire?
Poate ca nu!
Eu sper așa sa fie!
Si așa vom calatori împreuna …
împreuna…
cu trenul vieții.
Dar …
vom mai invita si pe alții in vagonul nostru
Și ii vom face prieteni …
prieteni buni chiar!
Noi ii vom ajuta ca sa facă … altceva
decât erau obișnuiți.
Dar nu ii vom schimba ... prea mult
Ci doar atât cat sa ne putem înțelege.
Ceva o sa se lege, intre noi toți;
si vom fi niște hoți … hoți de inimi.
Dar si noi le vom dărui inima a mea si a … ta.
Si vom zbura pe aripile vântului si vom fi fericiți
si de lume iubiți!
Prietenia noastră va fi minunata dar … si invidiata!
Dar vom fi împreuna … alături… unul de celalalt …
si vom trece prin toate
ști ca se poate
când ai prieteni buni!

               Tuturor prietenilor mei … vechi si … noi
               Cu dragoste si respect,
                                       Ştefan

Minunea din Siria (Redactată de Arhimandritul Nektarios Serfes Boise, Idaho USA)

    În decembrie 2004 un musulman din Arabia Saudită, s-a prezentat în faţa mai multor agenţii de presă pentru a relata un fapt incredibil pe care l-a trăit şi care i-a schimbat viaţa (povestea a fost apărută la TV, pe Internet, radio şi a circulat în ziare, reviste şi fluturaşi peste tot în Arabia Saudită, Siria, Palestina şi evident în ţările vecine.
    Cu câţiva ani în urmă acest bărbat s-a căsătorit cu o femeie musulmană foarte bogată dar sterilă. Anii treceau şi în ciuda tuturor eforturilor şi cheltuielilor remarcabile cu doctorii tot nu puteau avea copii. Părinţii bărbatului i-au sugerat să-şi ia o altă nevastă, păstrându-o şi pe prima (întrucât legile locale permit patru căsătorii în acelaşi timp).
    Obosit, supărat si deprimat, bărbatul nu a acceptat sfatul părinţilor ci mai degrabă a ales să plece în vacanţă cu soţia lui în Siria. Acolo au închiriat o limuzină cu şofer, care le servea şi drept ghid pentru toate excursiile lor în Siria. Vacanţa se derula în condiţii bune însa şoferul a observat că cuplul din Arabia Saudita era plin de amărăciune, durere şi supărare. Fiind de acum familiarizat cu acest cuplu, şoferul a întrebat cu precauţie de ce par a fi atât de nefericiţi, cumva pentru neîndemânarea lui de a conduce turul?
    Cuplul a mărturisit şoferului că motivul nefericirii lor este incapacitatea de avea copii. Şoferul, la rândul său musulman, le-a spus că în Siria creştinii şi anume creştinii ortodocşi au o mănăstire numita Panaghia Saidnaya (în arabă însemnând Doamna Noastră) şi că mulţi oameni care nu pot avea copii se refugiază în faţa icoanei făcătoare de minuni. Oamenii merg la mănăstire şi li se dă să să mănânce mucul de lumânare de la candela care arde în faţa icoanei miraculoase. Şi atunci Maria creştinilor dăruieşte, în funcţie de credinţă, ceea ce îşi doresc.
    Emoţionaţi, cei doi i-au cerut şoferului sa-i ducă la mănăstirea Saidnaya a Doamnei creştinilor şi au spus că dacă vor avea copii îi vor da şoferului suma de 20 000 USD iar mănăstirii vor face o donaţie de 80.000 USD. Astfel au plecat spre mănăstire si au făcut ceea ce li se spusese. Mai târziu s-au întors în ţara lor şi la scurt timp femeia a aflat că este însărcinată. După câteva luni a născut un băiat încântător. A fost cu adevărat o minune a Maicii Domnului Theothokos.
    Imediat ce femeia a născut, bărbatul a vrut să se întoarcă în Siria să-şi respecte promisiunea făcută. La sosire l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut sa-l ia de la aeroportul din Damasc. Şoferul însă era viclean şi ticălos şi a convins doi dintre prietenii săi să meargă împreună cu el la aeroport pentru a-l aştepta pe bogătaş, sa-i ia toţi banii şi să-l omoare. Astfel l-au luat de la aeroport şi bărbatul din Arabia Saudită, în timp ce mergeau, fără să realizeze că aceştia au plănuit să-l omoare, Ie-a spus prietenilor şoferului că le va da şi lor câte 10.000 USD fiecăruia.
    Aceşti oameni în continuare nesatisfăcuţi, au deviat de la drumul spre mănăstire şi s-au dus într-un loc deşert şi l-au omorât, i-au tăiat capul şi alte parţi (mâini şi picioare) ale corpului în bucăţi. Orbiţi de patimă şi covârşiţi de fapta îngrozitoare pe care tocmai o comiseseră, în loc să lase rămăşiţele omului în acel loc le-au pus în portbagajul maşinii. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ceea ce avea, au început să caute un alt loc unde să arunce rămăşiţele.
    Apoi în mijlocul autostrăzii naţionale, maşina s-a oprit brusc. Cei trei bărbaţi au ieşit sa vadă de ce motorul se oprise. Apoi un trecător s-a oprit sa-i ajute dar ei, temându-se că actul lor teribil ar putea fi descoperit, au pretins că nu au nevoie de ajutor. În timp ce trecătorul pleca, el a observat că curgea sânge din spatele maşinii şi a anunţat poliţia pentru a investiga cazul deoarece scena şi cei trei bărbaţi par a fi suspicioşi. Poliţia a venit şi văzând sânge sub maşină şi pe pavaj au cerut sa fie deschis portbagajul.
    Când au deschis portbagajul şi au privit, bărbatul din Arabia Saudită s-a ridicat, uluitor de viu şi sănătos, spunându-le: tocmai acum această PANAGHIA a terminat de cusut gâtul meu chiar aici (arătându-le zona mărului lui Adam), după ce mai intâi mi-a cusut toate părţile trupului. Văzând asta, cei trei criminali imediat şi-au pierdut minţile devenind nebuni. Poliţia i-a arestat şi în timp ce erau duşi spre spitalul de nebuni, criminalii au început să aiureze că nu este posibil să trăiască bărbatul din Arabia Saudită, pe care ei l-au decapitat şi l-au tăiat în bucăţi.
    Bărbatul din Arabia Saudită a fost supus unui examen medical şi doctorii au confirmat că cusătura (aici se foloseste de fapt expresia copca chirurgicală ) a fost făcuta de curând, prin aceasta validând miracolul petrecut. Cusăturile au fost şi încă sunt evidente. Când omul din Arabia Saudită a ieşit din portbagaj arăta ca un om care tocmai fusese reconstruit (pus bucată peste bucată) şi mărturisea continuu că această PANAGHIA l-a readus în trup şi l-a înviat cu ajutorul Fiului Său.
    Imediat după aceasta, omul din Arabia Saudită şi-a chemat rudele să vină în Siria şi au mers cu toţii la mănăstirea Maicii Domnului Saidnaya şi s-au rugat, au adus slavă lui Dumnezeu şi în loc de darul iniţial în sumă de 80.000 USD (care fusese promis) el a oferit maicii Domnului Theothokos suma de 600.000 USD.
    Astăzi când omul relatează detaliile acestei minuni covârşitoare, el începe prin a spune când eram eu musulman mi s-a întâmplat aceasta indicând astfel faptul că nu mai este musulman, nici el nici familia lui.
    Această minune a uimit întreaga naţiune Arabă/Musulmană şi întreg Orientul Mijlociu. (Frăţia Sfântului Mormânt, Patriarhia Ierusalimului).


Indemn pentru prezenta la slujbele Bisericii

   Un presedinte, intors dintr-o calatorie, a fost intrebat ce l-a marcat in mod deosebit in tara pe care a vizitat-o. Acesta a raspuns fara retineri:
- Am fost marcat sa vad ca desi inchisorile acelei tari sunt zi si noapte inchise, sunt totusi pline, in vreme ce bisericile, desi sunt deschise, sunt goale.