vineri, 30 septembrie 2011

Am văzut lumea de dincolo ...


În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soţul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii  –  ce-şi poate dori omul mai mult?
…N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când…
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate». Cineva a adăugat:«Şi avea două fetiţe mici…» Atunci am simţit ca un brânci în corp, şi deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!» Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o se mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în faţa mea văd o figură. Mă apropii… Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am ţipat: «Doamne, mântuieşte!» – şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva.
Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă numai aici, dincolo este prea târziu…
Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am tras înapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei… se uşurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!
Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii…» Eu nici toate cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»
După aceea m-am trezit într-un alt loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci, asemenea unor cocini. O uşă era deschisă. Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni. Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.
Şi atunci a răsunat un Glas.Tunător şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume… Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut…
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau şi aşteptau să fie sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire şi aici….
După aceea m-au dus din nou jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă înfricoşătoare. Acolo, în penumbra cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime de nedescris. Capetele ieşeau pentru o clipită deasupra pentru a lua o gură de aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiţi strigau ei către mine.
Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană nu era biserică. După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.
Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor: «Doamne,  cred… Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este Întunericul şi ce este Lumina. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul, având anumite simţăminte care mă umpleau cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte, deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei cupole cereşti. Razele unui luminător necunoscut îmi mângâiau fiinţa  şi mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreunate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac la loc maşina ».
Valentina Romanova a fost moartă trei ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viaţa a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul şi respiraţia. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat de succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani şi se simte minunat.

De veghe ...

În noaptea asta stau, de veghe ,,, toată noaptea
Să strig, să plâng cu jale către Stăpâna mea!
Ea e Mijlocitoare, preacaldă Rugătoare
Și mult-folositoare spre cei ce vin la ea!
Ea este Maică Sfânta, cu har Împodobită
Ea e Ascultătoare, Preasfântă Alinare!

De-aceea eu o rog! O rog... cu stăruinţă
Ca dup-a mea credinţă iertare să îmi dea!
Și ca să depărteze fărădelegea mea!

Și stau acum de veghe! De veghe ... toată noaptea!
În fața sfintei slave a Tatălui Ceresc!
Și către Doamna-mi spun, păcatul pământesc.

Și-mi plec acum genunchii, cu sufletu-mi rănit,
La chipul Sfintei Doamne preafrumos zugrăvit.
La cea icoană veche a Maicii-Mpărătese
Cu Fiul iubitor în brațele-i alese!

Și stând mereu de veghe, mă rog stăruitor
Cu lacrime amare, cu suflet arzător!
Căci sufletu-i pustiu. Pustiu e și uscat,
E precum David spune: "Pământ însetoșat!".

Da-mi lacrimi Preacurată, ca-n sufletu-mi uscat
Să-mi înflorească-ndată, un trandafir curat!
Un trandafir frumos, fără de spini și ace,
Fără de mărăcini, care să îl încarce!

La asta cugetând, în genunchi rămânând...
De veghe ... și strigând ...
Suspin, mă rog ...
Și plâng ...



Un gand ... o intrebare ...

Cum pot sa fiu preot oare?
Daca crucea mea, cea care
Data de la Domnul mare
                    Nu o pot purta?!

Cum pot fi, cand umilit
Ma simt ca si biruit?
Far' de cuget am cartit
                    Catre lumea mare!

Cum pot fi daca nu-ndur
Ace, tepi si maracini
Ce strabat a mele maini!
                    Prin lumea spinoasa!?

Cum pot fi, daca lovit
Ma simt ca si rastignit?
Doamne! Da-mi sa fiu smerit!
                    Si sa-ndur ocari ...

Doamne vino, eu iti cer!
Sa nu ma aflu stinger
Si-n adanc eu sa nu pier!
                    Pentru-a mea uitare...

Da-mi, te rog, al vietii dar
Si te rog sa-mi dai, macar
Cat un sambur de mustar
                    Doar intelepciune ...

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Sa invatam sa ascultam ... Tacerea

Am citit azi pe Facebook prin notitele cuiva aceasta "Adevăratul prieten ştie să te asculte fără să te întrebe prea multe. Ştie să te facă să zâmbeşti chiar dacă lui nu îi este bine. Ştie să îţi dea sfaturi, de care e conştient că vei ţine cont, măcar în parte. De asta există puţini prieteni".
O compilatie din mai multe aforisme despre prietenie ... vorbe frumoase despre un prieten adevarat! Interesant este finalul ... De asta exista putini prieteni! Dezamagitor final dar totodata realist! Exista putini prieteni pentru ca azi putini mai stiu sa asculte. Toti suntem incurcati cu "problemele noastre", avem planurile noatre, iar cand vine vorba de aprecieri stim sa apreciem decat "calitatile" iarasi ale noastre. Noi suntem centrul universului, decat pentru noi mai rasare soarele, celalalt nu mai conteaza. Am ajuns la un egoism fara limite, mai mult decat animalic! Ne consideram semi-zei, stapanitori ai unui pamant pe care pasim cu indiferenta. Suntem atat de grabiti incat nu mai observam frumusetile naturii, iar nevazandu-le nici nu mai putem sa contemplam la Marele Arhitect care a creat si tine toate. Suntem atat de indiferenti incat un seaman de-al nostru ar putea sa isi ucida sau maltrateze sotia sau copii sub ochii nostrii, iar noi sa "admiram spectacolul" indiferenti, scuzandu-ne constiinta cum ca nu e treaba noastra. Egosimul nostru ne-a adus in pragul unei indiferente totale, astfel incat atata timp cat noua ne este bine restul nu mai conteaza, iar daca totusi cumva intram in relationare cu semenii nostrii o facem doar intrand intr-o "competitie" stupida a "valorilor" sau mai bine zis a lucrurilor considerate de valoare (materiala desigur). Dar am deviat cam mult de la subiect, iar despre inumanitatea oamenilor se poate vorbi mult ... din pacate mult prea mult.
Sa revenim la oile noastre ... :D
Poate ... facand o mica gluma... ar trebui sa fie si prietenia ocrotita prin lege ... deoarece pare a fi pe cale de disparitie ... e muribunda, e rastignita, precum a fost si este rastignit prin faptele nostre Intemeietorul ei si Prietenul prin excelenta! El i-a numit, inainte de rastignirea Sa, pe Apostolii Sai, prieteni, pentru ca atunici cunosteau toate cate sunt ale Lui. Un punct interesant. Ii numeste prieteni in adevar abia dupa ce se descopera in toata Slava Sa, pe cat li se putea Apostolilor sa inteleaga. Aceasta ma duce cu gandul la ceea ce a spus filosoful-matematician Pitagora "Prietenia este egalitate armonioasa". Nu poti fi prieten fara sa te descopeti intru totul, fara sa te dezvalui asa cum esti tu, si asta implica si din partea celui care te afla descoperit, sa se descopere si el astfel incat sa se ajunga la armonioasa egalitate. Cand te descoperi cuiva cu toate ale tale nu o faci nici spre lauda, nici ca un gest de slabiciune, ci o faci ca el sa prinda increderea necesara spre a putea sa-si odihneasca sufletul alaturi de al tau. Nu se poate intr-o prietenie sa dea unul mai mult si altul mai putin, pentru ca atunci nu mai este adevarata, se sparge armonia egalitatii. Amandoi trebuie sa isi puna sufletul lor in jocul prieteniei - unde ori pierzi tot ori castigi totul, trebuie sa dea cu aceeasi dragoste tot ce este mai bun si mai frumos in ei. Nu mai aveam prieteni, sau mai degraba oameni care sa stie ce este prietenia, pentru ca azi oamenii nu mai stiu ce e jertfa, sacrificiul. Spune frumos Nicolae Iorga "Iubirea inseamna suferinta si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca". Si nu mai stim sa iubim, pentru ca am iesit din sfera Dragostei Supreme, care este Hristos. El a fost si este Prietenul adevarat, dar este unul care sta in umbra si tacere. Pentru a-L putea asculta trebuie intai sa inveti sa vorbesti mai putin si mai ales sa inveti sa asculti linistea. Pentru asta pustnicii s-au dus in munti, spre a fi alaturi de Hristos, spre a-L putea asculta, spre a-L avea ca prieten pe vecie. Dar cum acest lucru este greu, pentru ca nu toti se invrednicesc de ascultarea tacerii, puteam gasii aceeasi liniste si in oameni, dar trebuie mare grija pentru ca nu toti oamenii sunt odihnitori de suflete. Prietenia azi nu mai exista, sau foarte putin exista, pentru ca ea trebuie facuta in legatura cu Prietenul Suprem, si aceasta se face numai prin credinta!
Nu mai aveam timp de prieteni, nu mai aveam timp sa contemplam natura, dar aveam timp de toate ciudateniile dupa cum spune si Octavian Paler: "Avem timp pentru toate: Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim."
Sa aveam grija sa nu pierdem timpul aiurea si sa pastram legaturile de prietenie, pe cat se poate, cat mai neintinate si cat mai adevarate!
Deci nu trebuie sa ne vaietam prea mult ca nu gasim prieteni adevarati, ne amagim in zadar. Defapt nu ii cautam... e adevarat ca nu mai sunt multi, dar totusi inca mai pot fi aflati... noi suntem cei care cautam pe cei mai smecheri, pe cei mai bestiali (sau mai bestii) fara sa ne dam seama ca acest lucru are o influenta negativa asupra-ne. Fara sa ne dam seama cauatm odihna dar aflam tulburare, betii, batai, violuri, pentru ca noi cautam Linistea acolo unde e balamuc, cautam Lumina in intuneric, cautam Speranta in deznadejde si credinta in cea mai mare si adanca necredinta. Nu-ti vei gasi linistea alaturi de un prieten intr-o discoteca unde decibelii cu saptamanile iti raman in cap si "sange", sau la o bauta unde nimic bun nu se poate vorbi, ci mai rau se poate ajunge chiar la batai sau omor.
Prietenia nu inseamna nici un pahar, nici un fum de tigara sau drog, nici pierderea noptii in discoteci.
Prietenia este alinarea suferintei, este trairea a doua suflete in acealsi trup, dupa cum spune si Aristotel. Prietenia inseamna intelegere, compasiune si mai presus decat toate dragoste. Cine nu iubeste nu poate spune ca este prieten. Prietenia este contopirea vointei si a sufetului dupa cum spune Montaigne si dupa cum parca continua un altul cei doi prieteni sunt uniti ca degetele aceleiasi maini, unindu-se atat de mult incat sa fie una, dar in acelasi timp fara sa se confunde fiinta lor.
Va doresc intai sa fiti oameni, apoi sa fiti prieteni adevarati spre a avea prieteni!
„Mai fericit este a da decât a lua“ (F. Ap. 20, 35).

vineri, 16 septembrie 2011

Dorinta

Şi când va fi să mor
Să aşezaţi cu mine
Acele două lucruri
Ce le-am iubit pe lume

Puneţi în mâna dreaptă
Crucea luminoasă
Iar în cea stângă puneţi
Psaltirea ce frumoasă

Căci eu în astă lume
Cu ele am pornit
Şi drept vă spun acestea
Că am şi biruit

La capul meu nu vreau
Nici plânsuri, nici supinuri
Nu vreau nici jelituri
Nu vreau să văd nici chinuri

Vă rog solemn să faceţi
Umile rugăminţi
Spre-a trece mai uşor
Vămile fierbinţi

Căci am păcate multe
Şi munte şade-n spate
Şi tare eu mă tem
Că sunt nedezlegate

De-aceea eu vă rog
Ca-n cea din urmă zi
Nu pierdeţi timp cu plânsuri
Ci faceţi Liturghii

Nu vreau să-mi cânte tobe
Nici muzică păgână
Ci lin privighetoarea
Să cânte-o săptămână

Mai vreau să-mi cânte psaltici
Profunde melodii
Care să-mi poarte duhul
Prin vămile pustii

Mormântul să-mi săpaţi
În lutul meu strămoş
Şi-n el să m-aşezaşi
În cânt de cuvioşi

La cap nu vreau să-mi puneţi
Cruci de mărmuri scumpe
Ci-o troiţă înaltă
Unde cucul să-mi cânte

Şi nu-mi acoperiţi
Trupu-n mătăsuri albe
Şi nici miresme bune
Să-mi fie îmbălsămare

Ci pe deasupra puneţi
Capac prins cu piroaie
Şi negr’ veşmânt să-mi puneţi
Şi pe sub veşmânt paie.