În această amiază, în biserica veche Cu candela aprinsă spre a mea veghe Gândesc cu mirare la crudul sfârșit Ce aievea-mi pare doar un nou început Și trupul mă doare și inima strigă De dorul chemării ea vrea să se stingă Gândesc când m-apasă a mormântului tăcere
La ce este viața!? - o simplă adiere
Încerc să pătrund gândirea umană
Dar bezna e mare, nu văd o lucarnă
Mă sperie gândul ca omu-i corupt
Și poate-ntr-o clipă să te facă pământ!
Încerc să-nteleg a vieții nădejde
Iar în zei și-n fantasme nu-i bine a te-ncrede
Și gândul uitării mă macină crunt!
Uitat-am ca există Dumnezeu pe pământ?!
Trezit din cădere, ridicat de prin șanțuri
Rupând în durere ale inimii lanțuri
Privesc către El și-L întreb cu mirare:
"Pentru ce, Doamne, ieșitu-mi-ai în cale?"
Privirea smerită și blândă-i suspină
Și-mi mângâie fața, orbesc de lumină!
O dulce durere pătrunde în suflet
Descopăr nădejdea unui înviat zâmbet!
Nu știu de-i aievea, nu știu de-i visare
Dar simt cum durerea devine alinare
Mă uit către El și suspin din greu:
"Pentru ce m-ai lăsat peste iad dumnezeu?!
Și dacă tot veniși, pentru ce nu mă iei,
Tu cel ce mi-ai dat început și temei
Căci vreau în odihnă, la sânu-Ți s-adorm
Precum odinioară prea feciorelnicul Ion
Gândești că nu-s vrednic, gândești c-am păcate!?
Dar nu Tu prin cruce le-ai dezlegat toate?
Și crucea-i prea mare ce mi-ai dat să port!...
Știi bine Doamne ... grăiesc ca un mort!”
Grăiesc din durere ... sau poate prostie
A oamenilor valuri, a vieții vijelie
Mă fac să-mi doresc din ce în ce mai tare
A morții-ntâlnire, a vieții dezlegare
Te aștept, o, Stăpâne, Te-aștept cu ardoare
Să-mi dai către ceruri a Ta dezlegare
Odihna-Ți cerească în Cerul cel Sfânt
Mie celui legat atât de pământ!
