Stai … acum am o amintire …
nu era nimic era iubire!
Şi i-a dat viață făcându-o bună,
şi în a șasea zi din acea săptămână
Mă plăsmui pe mine … nimicul … din țărână ...
Îmi amintesc cum îmi spunea bunicul această povestire
şi era armonie acolo în Eden.
Nu exista-ntristare şi era ascultare
acolo … până când
printr-un gând
Eva căzu adânc
în dorul nemuririi şi-al dumnezeirii.
Ea se simțea stăpână şi-l lua pe Adam de mana şi-l trase lângă ea …
Sub acel pom cel care cunoașterea îți da!
Şi se-nfruptară ambii, dar vai! Ce tragedie!
Nu e cum trebuia să fie, nu erau dumnezei!
Ei acum erau … goi, nerușinați şi singuri …
şi s-au ascuns de teama. De teama morții aprigi.
Şi-au început războiul, războiul între ei
aruncând cu piatra, minciuna şi cu scuza Adam în fata Evei
Iar Eva speriata îl acuza pe șarpe!
Atuncea Dumnezeu se manie cumplit
şi-i scoase spre-ndreptare din Edenul dorit!
Dar le făgădui că va veni în lume
Mântuitor care sa-i slobozească iar.
Ca să nu-şi piardă visul în noaptea … fără urme,
ci să nădăjduiască în proorocia Sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu