Predică la Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11 - 31)

În Sfânta Scriptură nu este un alt lucru care să se pomenească mai des ca mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Acest lucru ni-l dovedeşte aproape fiecare pagina a Bibliei.

      O podoabă de preţ a comorii Evanghelice şi o lumină a parabolelor este parabola „Fiului risipitor”.

      Parabola începe cu următoarele cuvinte: „Un om avea doi fii”. Dar cine să fie acel om pe care ni-l va prezenta Hristos - oare nu Tatăl tuturor, precum şi Duhul Sfânt spune prin gura proorocului Maleahi: „Oare nu eşti Tatăl al nostru al tuturor? Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat pe noi?”.

      Tot în incipitul parabolei aflăm că fiul cel mic cere ceea ce i se cuvine, nu cu vorbe dulci, frumoase ca să mişte inima tatălui, ci parcă cu japca zicând: „Tată, dă-mi parea care mi se cuvine!”.

      De admirat şi de urmat, atât pentru părinţi, cât şi pentru orice creştin care este supus unor grele decizii şi judecăţi, este bunătatea tatălui. El nu se mânie auzind cuvintele îndrăzneţe ale fiului celui mic, ci îi face voia, căci ne spune Mântuitorul că „le-a împarţit lor averea”. Acest lucru tatăl nu îl face din slăbiciune, ci dintr-o nemărginită dragoste. El a vrut să arate fiului că nu este un tiran care îi limitează viaţa privându-l de libertate.

      Aşa se întâmplă şi cu noi, fii rătăciţi, care cerem de la Tatăl nostru lucruri materiale şi după ce ni s-au dat spunem că ni se cuveneau, uitând să dăm mulţumire şi slavă, ci adunăm toate bunătăţile pe care ni le dă şi plecăm pe furiş de la casa părintească - care este biserica -, într-o tară îndepărtată - care este lumea păcatelor.

      Şi ce face fiul rătăcitor după ce pleacă în ţara îndepărtată? Ne spune Mântuitorul că îşi „risipeşte acolo averea lui trăind în desfrânare”.

      Aşa şi noi risipim darurile şi talentul dat de Dumnezeu, făcându-l nelucrător spre mântuire. Mai ales facem aceasta, ca şi tânarul din parabolă, prin desfrânare! Căci în ce casă tinerii nu au căzut în acest grav păcat şi în ce familie nu au existat certuri şi divorţuri datorită acestuia? Puţine mai sunt familiile în care talentul şi harul se înmulţesc! Şi prin aceasta şi noi întristăm, ca şi risipitorul, pe bunul nostru Parinte care ne mai prelungeşte viaţa, nu pentru meritele noastre, ci pentru că El aşteaptă întoarecerea nostra căci doreşte „nu moarea păcătoşilor ci să se întoarcă şi să fie vii”.

      Dar, „după ce şi-a risipit averea toată în acea tară a venit foamete mare, şi el a început să ducă lipsă” şi pentru a putea trai s-a dus la un locuitor al acelei tări să-i îngrijască porcii.

      Acest lucru se întâmplă şi cu noi, căci dupa ce ne despărţim de bunul Părinte şi pierdem talentul daruit de Acesta ne ducem să-i slujim diavolului, îngrijindu-i porcii lui care sunt păcatele. Noi cautăm să umplem golurile lăsate de lipsa lui Dumnezeu uitând că păcatul nu satură ci, din contră, lasă un gol şi mai mare. Mai cu seamă păcatul desfrânării, căci este ca roşcovele, care mai întâi are un gust dulce şi aromat, dar mai apoi lasă un gust amar.

      Mai târziu, după mult timp „venindu-ne în sine” precum fiul rătăcitor, ne punem înainte trecutul, prezentul şi viitorul şi văzând trecutul plin de bunătăţi din casa Parintelui Ceresc ne apare căinţa şi dorinţa de întoarcere în acearta. Atunci, într-un târziu majoritatea realizăm că am zăcut precum porcii în tina păcatelor şi cădem cu umilinţa şi strigăm: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea ta”. Această întoarcere trebuie făcută prin mărturisire curată şi prin încercare de a nu mai săvârşi păcatul, dar aceste lucruri trebuie făcute în vremea recunoaşterii neputinţei şi patimilor noastre, iar nu pe mâinele viitorului, căci prezentul este al lui Dumnezeu şi viitorul al diavolului. Deci azi iubite creştin trebuie să cazi în faţa Tatălui Ceresc, să-ţi mărturiseşti nevrednicia şi să te întorci din rătăcire, precum face fiul risipitor, care, realizând greşalele facute imediat se scoală şi se duce la tatăl sau.

      Parabola, în continuare, ne istoriseşte că „pe când era el încă departe, l-a văzut tatăl său şi s-a milostivit”. De aici se poate observa un al doilea mare atribut al Părintelui Ceresc – milostivirea. Dar această milostivire este valabilă doar pentru cei ce se pocăiesc cu toată smerenia şi sinceritatea. Mult mai mişcător este faptul că după zărirea fiului tatăl „a căzut pe gurmazul său şi l-a sărutat”, dând uitării greşalele fiului şi autoritatea părintească. Aici se vede marea dragoste ce o poartă Domnul pentru cei întorşi din rătăcire, şi nu numai.

      După ce fiul îşi cere iertare tatălui, tatăl porunceşte să i se aduca „haina cea mai buna”, aceasta făcând-o ca să-i arate că el rămâne domn al casei lui, iar nu un argat, dar fiul se sfia de atâta cinste.

Astfel se întâmplă şi cu păcătoşii pocăiţi care se sfiesc şi se ruşinează văzând la câtă cinte îi ridică Dumnezeu.

Tatăl mai porunceste „să-i puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioare”, simbol al oamenilor liberi, căci el fusese rob al păcatului şi se eliberase prin pocăinţă. Tatăl le mai zice slugilor să „taie vielul cel îngrăşat” ca să facă o petrecere mare asemanatoare cu o nuntă şi care împreună cu inelui – simbol tot al nunţii – arată că fiul nu se va despărţi de tatăl în veci.

Dumnezeu astfel vrea să se întâmple cu toţ păcătoşii care se pocăiesc precum se observă din acestea: „Suflete scump, cât a trebuit să alerg după tine ca să te bag în turma Mea. De acum fii înţelept şi recunoscător către Binefăcătorul tău şi intră cu nadejde în sfânta ascultare, ca să nu te mai rătăceşti niciodată, şi în ziua fericită când vrei fi dezlegat de trup, să-ţi dau cununa vieţii”.

Aflând de cele ce se petrec în casa tatălui său, fiul cel mare se mânie atât de rău încât nici la banchet nu vrea să intre, şi întru a lui mânie aduce reproş tatălui şi îl judecă aspru pentru marea bunătate şi milostivire argumentînd că lui nu i s-a acordat cinstea cuvenită, deşi i-a slujit cu credinţa şi a lucrat pentru acesta. Acest fiu mai mare este oglinda fariseismului şi a răutăţii.

Din păcate acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre, căci pe cât de mare se face bucurie în cer pentru păcătoşii întorşi pe atât de mare ură se stârneşte către aceştia din partea semenilor săi. Cu toţii zilnic auzim replici de genul: „Uite şi păcătoasa aceasta a venit la biserică să se roage! Dar ce crede că va lua iertare pacatelor ei acum?”. Sunt replici care dor, dar este un adevar. Noi nu trebuie să judecăm şi nici să uităm că „la Dumnezeu nu e nimic cu neputinţă”.

La nebunia şi egoismul fiului celui mare tatăl raspunde: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale”, adică îi arată că deşi l-a primit pe fratele său nu s-a înstrăinat de el.

Această nebunie îi cuprinde şi pe cei fals credincioşi văzând că păcătoşii pocăiţi se întorc la biserică şi sunt primiţi, deoarece în a lor nechibzuinţă ei uită că harul şi dragostea dumnezeiască sunt nemărginite şi în al lor egoism cred că vor fi împuţinate bunătăţile trimise lor.

Tatăl continuă: „trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, că acest frate al tău mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Prin aceste cuvinte, tatăl a dat fiului celui amar şi otrăvit de pizmă şi egoism prilejul să înţeleagă destul de limpede că bucuria din casă este prisosul unei inmi pline de dragoste.

În încheiere, ce-aş mai putea spune, din moment ce pilda aceasta ne spune totul despre dragostea lui Dumnezeu către noi, despre importanţa căinţei şi a mărturişirii? Un singur lucru aş mai putea adăuga, acela că trebuie să credem că Dumnezeu ne va primi deşi am rătăcit şi că ne va împlini cererile cele ajutătoare spre mântuire, şi haideţi cu toţii fraţi creştini, chiar astăzi să cădem în faţa slavei lui Dunezeu şi să cerem ajutor strigând precum tatăl lunatecului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”.